múnte (múnți),
s.m. – Ridicătură de pămînt mai
mare decît
dealul;
lanț montan. – Mr., istr.
munte, megl.
munti. Lat.
montem (Pușcariu 1128; Candrea-Dens., 1169; REW 5664), cf. it., sp.,
port.
monte, prov., fr.
mont, cat.
munt. Se folosește în Trans. cu sensul special de „
pășune”, cf. sp.
monte „
pădure”. – Der.
Muntenia s.f. (Valahia);
muntean, adj. (de la
munte);
muntean, s.m. (locuitor al Munteniei);
muntenesc, adj. (muntean, valah);
muntenește, adv. (ca în Valahia);
muntenism, s.n. (particularitate lingvistică din Muntenia);
munticel, s.m. (
colină), cf.
muncel;
muntar, s.m. (Trans., mulgător de
vaci și
oi care
pasc);
muntos, adj. (de
munte), pe care Pușcariu 1229
îl derivă
direct din lat.
montuōsus. – Din
rom. provine
pol.
multanka „
flaut”, din
numele propriu muntenia (Miklosich,
Slaw. Elem., 22; Candrea,
Elemente, 403).