fin (fíni),
s.m. –
Băiat considerat în raport cu nașii
săi (de
botez sau de cununie). – Mr.
h’il’in. Lat. *
fῑlῑānus (Pușcariu 611; Philippide, II, 642; Densusianu,
GS, II, 314; REW 3296;
DAR), format pe
baza lui
fῑlius ca *
patranus (› fr.
parrain) pe
baza lui
pater, cf.
alb.
fijan, it.
figliano „
copil alăptat de
doică”. Este cuvînt curent (ALR, II, 218). Cf. și lat.
*filēnus › prov.
felen „
nepot,
ginere”. Nu au
valoare vechile der. propuse de
Lexiconul de la Buda, p. 28 (din lat.
affinis) și Cihac, II, 717 (din
alb.). Der.
fină, s.f. (
fată considerată în raport cu nașii ei);
finie, s.f. (înrudire spirituală). Din
rom. provin rut.
fijin, fijna, fylyna (Miklosich,
Wander., 15; Candrea,
Elemente, 407).