duh (dúhuri),
s.n. –
1. Respirație,
suflare. –
2. Suflet,
spirit. –
3. Spirit, suflet
fără trup. –
4. Spirit, inteligență, agerime. –
5. Intenție. –
6. (Mold.) Reputație,
faimă. – Mr.
duh. Sl.
duchŭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 22; Miklosich,
Lexicon, 182; Cihac, II, 104), cf. bg.
duh „
spirit”, slov.
duh „
miros”. Ultimul sens este rezultatul unei confuzii cu
buh. Este dublet de la
duși, s.m. pl. (dispoziție). – Der.
duhăi (var.
duhli, duhlui, duhni), vb. (a
mirosi urît, a
puți), prin intermediul suf. expresive, cf. sl.
dychati, duchati, dŭchnąti „a respira”,
rus.
tuchnutĭ „a
putrezi”;
duhl(u)it, adj. (Mold., puturos);
duhliu, adj. (spiritual, pătrunzător);
duhoare, s.f. (
putoare,
miros urît), der. cu suf. -
oare (după Conev 98, din sl.
dŭchorĭ; după Pușcariu,
Dacor., VII, 469, și Candrea, rezultat din încrucișarea cu
putoare;
dar semantismul este normal,
fără a avea în
vedere această posibilitate), cf.
dihor;
duhorî, vb. (a
puți);
duhoniță, s.f. (
sac pentru
seu), cf.
dohotniță;
duhnet, s.n. (
putoare);
tihoare (var.
tigoare), s.f. (
lighioană, vietate), formație paralelă cu
duhoare și
dihor, ca
rus.
tuchnutĭ „a
putrezi”, rut.
tuchnuti „a
mirosi urît”,
față de slov.
duhneti;
tihoarcă (var.
tohoarcă), s.f. (
cojoc de
piele de
miel, folosit de
ciobanii din Mold. și Trans.), pare cuvînt identic cu cel alterior. – Cf.
dohot, duhovnic, dușcă.