puțí (put, puțít),
vb. – A
mirosi urît. – Megl.
put(puțos), ambuțiri. Lat. *
putῑre în
loc de
putēre (Pușcariu 1414; REW 6876), cf. it.
putire (Prati 803), prov., cat.
pudir; fr.
puer (‹ v. fr.
puir). – Der.
apuțit, s.n. (înv.,
miros);
pucios, adj. (urît mirositor), probabil în
loc de
*puțicios, cf. v. it., pist.
puzzoso;
pucioasă, s.f. (
sulf), în
loc de
piatră pucioasă (după Pușcariu 1394 și Candrea de la un lat. *
puteōsa;
puciocnă (var.
pucio(a)gnă), s.f. (
plantă, Bifora radians);
împuți, vb. (a răspîndi un
miros greu; refl., a
începe să
miroasă urît, a se
putrezi; refl., a se
băși);
împuțiciune, s.f. (duhoare,
putoare;
lene);
împuțit, adj. (puturos;
stricat; leneș). – Cf.
putoare.