culbéc (culbéci),
s.m. –
Melc. – Var.
culbeci, colbec(i), (cu)culbec, cucumelc, cotobelc, codobelc, cocobelc, cocobeică, cuculbeu, culcubeu, etc. Origine incertă,
dar probabil expresivă.
DAR tratează separat
codobelc, pe care
îl consideră der. de la
coadă și
berc, cu sensul de „
fără coadă”, care se potrivește efectiv
melcului; însă această der. nu pare naturală. Este mai probabil
vorba de o repetiție expresivă, cu alternanța consoanelor, fenomen
foarte cunoscut în toate
limbile, cf.
tura-vura, tanda-manda, cioc-boc, cîr-mîr, etc.
Dacă se
admite această
ipoteză, plecîndu-se,
cum pare că trebuie să se
facă, de la limbajul
copiilor, în care se folosesc exclusiv
multe din var.,
am avea, plecînd de la
melc, o formulă de
tipul *melcu belcu (înțeleasă ca *
mel cubelcu), care, cu reduplicarea sa firească
*melcu cubelcu, este deajuns pentru a explica toate
formele cuvîntului. Pînă
acum sînt
puține studii
asupra acestuia. Pentru Philippide,
II, 710, este
pur și simplu obscură; Byck-
Graur,
BL, I, 23,
cred că
forma primitivă este
cubelci, su sing. analog;
iar Scriban o explică prin *
ciulbec, metateză de la
belciug.