cotéi (-i),
s.m. –
1. Cățel de salon. –
2. Cățel în
general. Origine incertă. S-au propus succesiv vreun cuvînt dacic (Hasdeu,
Cuv. din Bătrîni, I, 274), un der. de la
cot (Șeineanu,
Création métaphorique, II, 15; Ruffini 114), în
alb.
kut(a) „cîine” (Philippide, II, 809;
Pascu,
Beiträge, 40), cuvîntul sl.
kotelĭ „pisică”. (
DAR; Scriban) sau
rus.
kotejko „pisică” (Candrea), ori vreun idiom anterior indoeurop. (Lahovary 326). Cel mai probabil este să
avem a
face cu o origine expresivă în legătură cu
coteli „a iscodi” (în acest
caz forma primitivă
ar putea fi *
cotel, cu sing. analogic) sau mai probabil
coțăi „a
tăia coada” (
pornind de la
formă primitivă *
cotaie, ca
potaie,
alt sing. analogic); această ultimă
formă se potrivește mai
bine cu der. pe care îi propunem în continuare. Der.
coteică, s.f. (
cățea);
cotaibă, s.f. (
coteț de cîini), încrucușare cu
colibă, cocioabă, cociorbă (după
DAR, din rut.
kotóbanja „
coș în care se pune
cloșca”);
cotarlă, s.f. (
cățel,
potaie), cu var.
cotîrlă, (Trans.)
cocearlă, șarlă (după Șeineanu,
Chien, 220, de la un romanic *
kota „cîine”; pentru Candrea, în legătură cu bg.
kotora „pisică”; după Scriban din mag.
kutya „cîine”);
cotîrlău (var.
Banat cotîrloniu), s.m. (
flăcău,
fecior);
cotîrleț, s.n., sau
cotîrneață, s.f. (
ogradă,
poiată),
cuvinte încrucișate cu
coteț și
coteneață (după Candrea, bg.
kotara, kotarnik);
cotîngan, s.m. (Trans.,
flăcău,
fecior),
pus în legătură de
DAR cu mag.
katangoló „care
umblă făcînd
zgomot”, de Densusianu,
GS, I, 350, cu
cătană „soldat”, și de Diculescu 180 și Scriban cu v. germ. și suedezul
kutte sau
kutti „
flăcău”;
cotoarbă, s.f. (
femeie stricată; ghinion, nenoroc);
cotîrje, s.f. (
poreclă dată
persoanelor sau
animalelor bătrîne și
slabe), probabil prin confuzie cu
cocîrja „a îndoi” (după S. Pop,
Dacor., V, 178, și
DAR, din sb.
kotrešan „ciufulit”);
cotic, s.m. (Trans. de Nord, tînăr leneș).