colb (cólburi),
s.n. –
1. Praf,
pulbere. –
2. (Trans. de Nord) Fumăraie. Origine obscură.
Dacă sensul al doilea nu este tîrziu, trebuie să
presupunem accepția primitivă de „vîltoare” și în acest
caz trebuie
plecat de la sl.
kolo „
roată”.
Veriga imediată
ar putea fi bg.
kolba „
brățară” sau reprezentantul lui sl.,
căci este
ușor de
plecat de la
ideea de „
inel sau vîrtej de
fum” pentru a
ajunge la
fumăraie. Bg.
kolba (›
rom.
colbă, s.f. (
inel,
belciug,
puțin folosit)) aparține aceleiași
familii ca
clăbuc, colac; cf. sb.
kolobar „
inel”,
rus.
kolob „
chiftea”, bg.
kolbaš „cîrnăcior.” Cihac, II, 723,
pleca de la
pulbere, presupunînd o
formă redusă *
polb, ce nu pare posibilă. Der.
colbărie, s.f. (prăfărie);
colbos, adj. (prăfos);
colbăraie, s.f. (prăfărie);
colburos, adj. (prăfos);
colburiu, adj. (gri);
colbăi (var.
colbui), vb. (a prăfui);
colbot, s.n. (acțiunea de a
scutura praful);
colboti, vb. (a
scutura; a
mișca; a
zăpăci), pe care Drăganu,
Dacor., IX, 206,
îl pune în legătură cu rut.,
rus.
kolabaty „a agita”, din sl.
kolĕbati.