fum (fúmuri),
s.n. –
1. Suspensie de particule solide într-un
mediu gazos. –
2. Fumigație, dezinfectare. –
3. (Înv.)
Cămin,
casă. –
4. (Pl.) Îngîmfare, trufie. – Mr., megl.
fum. Lat.
fŭmus (Pușcariu 668; Candrea-Dens., 674; REW 3572;
DAR), cf. it.,
port.
fumo, prov., cat.
fum, fr. (
fumée), sp.
humo. Sensul de „
cămin,
familie”, care se regăsește și în sp.,
apare în lat. medievală (Niermeyer 457). Der.
fuma, vb. (a
scoate fum; înv., a
arde; a fuma), probabil din lat. *
fŭmāre (Pușcariu 669; Candrea-Dens., 677; REW 3568;
DAR), cf. mr.
(a)fuma, megl.
fum, istr.
fumu;
fumat, s.n. (
obiceiul sau
viciul de a fuma);
fumător, adj. (înv., care
fumegă);
fumător, s.m. (
persoană care fumează);
nefumător, s.m. (
persoană care nu fumează);
fumar, s.n. (Trans.,
horn; Trans.,
foc care
scoate mult fum);
fumărie (var.
fumăraie, fumăreață), s.f. (cantitate
mare de fum);
fumăriță, s.f. (
plantă, Fumaria
officinalis);
fumedenie, s.f. (mulțime,
gloată), prin încrucișare cu
sumedenie, cuvînt înv.;
fumos, adj. (
plin de fum);
fumuriu, adj. (de culoarea
fumului, gri);
fumur, adj., (Munt., gri), probabil var. a cuvîntului anterior (după Pușcariu,
Conv. lit., XXXIX, 303, și
DAR, de la un lat. *
fumulus; cf. împotrivă
Graur,
BL, V, 99);
fumuros, adj. (înv., efemer, trecător; vanitos, încrezut);
fumărit, s.n. (
dare percepută în
trecut pe fiecare
coș de fum);
fumărar, s.m. (
persoană care încasa fumăritul);
înfuma, vb. (
rar, a
afuma);
înfumura, vb. (a fi încrezut);
înfumurat, adj. (încrezut). Cf.
afuma, fumega.