chiuláf (chiuláfuri),
s.n. –
Căciulă turcească. Tc.
külah (Șeineanu, II, 118; Meyer 229; Lokotsch 1232); cf.
alb.
külaf, bg.
kjukaf, sb.
ćulaf. Din der. tc.
külahci „vînzător de
căciuli” și
apoi „
șmecher” (pentru evoluția cf.
papugiu, cioflingar), provine
rom.
chiulangiu, s.m. (
șmecher; elev care chiulește), cf. Scriban,
Arhiva, XXIII (1912), p. 382; Iogu,
GS, IV, 388;
DAR. De la acest cuvînt s-a reconstruit în
rom.
chiul, s.n. (înșelătorie,
festă,
renghi; în limbaj școlăresc,
absență nejustificată). Reducerea este
destul de nefirească (cf.
chiulhangiu –
chiulhan), astfel încît este de
presupus că trebuie să se fi
produs înainte de propagarea
formei chiulangiu (unde
n este tîrziu și analogic),
adică, pornindu-se de la o
formă *
chiulagiu. Mai
puțin probabilă este explicația lui E. Lange Kowall,
GS,
VII, 296, care
pleacă de la expresia din limbajul școlăresc fr.,
tireu au cul, întrucît astfel de
împrumuturi sînt
puțin uzuale în
rom., și pentru că fonetismul
cü din fr. nu explică deloc consoana finală. Totuși, această explicație este acceptată de
Graur,
BL, XIV, 107. – Der.
chiuli, vb. (a
lipsi fără motiv, a o
șterge);
chiuleală, s.f. (
cursă,
figură proastă;
absență,
fugă).