bále
s.f pl. – Salivă spumoasă ce se prelinge din
gură. – Mr.
bală, megl.
bal’ă. Lat. *
baba (Pușcariu 180; Candrea,
Éléments latins, I; REW 953; Candrea-Dens., 129;
DAR;
Pascu, I, 51; etimologia pare să fi
fost semnalată pentru
prima oară de Laurian-Massim și de Lambrior 379); cf. it.
bava, fr. (
bave), sp.,
port.
baba. Rezultatul normal *
ba nu se folosește la sing.; pe
baza formei de pl. se formează uneori sing. analogic,
bală, ca în
dialecte. – Miklosich,
Slaw. Elem., 14 și Cihac propun ca etimon al cuvîntului
rom. pe cel sb.
bale cu der.
balav „bălos” și
baliti „a-i
curge balele”; este însă mai probabil un
împrumut în sens invers (la
fel consideră și Berneker 41). Der.
bălos, adj. (cu bale; libidinos; alunecos);
băloșa, vb. (a-i
curge balele, a
face spume la
gură);
băloșel, s.m. (
ciupercă, Russula foetens);
îmbăla, vb. (a
murdări cu bale; a
scuipa, a
muia în salivă; a jigni, a
ofensa);
îmbălătură, s.f. (scuipătură; jignire,
ofensă);
îmbălora, vb. (a
umple de bale; a ponegri, a vorbi de
rău). – Din
rom. trebuie să provină țig., sp.
bajilé „bale” (Besses 32).