trúfă (-fe),
s.f. – Mîndrie,
fală, îngîmfare,
aroganță,
trufie.
Origine indoielnică. Se
consideră în
general (Cihac, II, 708; Roesler 577; Șeineanu,
Semasiol., 209; Densusianu,
Rom., XXXIII, 287; Rosetti, II, 69) că
reprezintă gr. τρυφή „
delicii desfătări”;
dar această
soluție nu se
potrivește nici
semantic și nici
fonetic;
astfel că Tiktin
ajunge să-l
considere drept cultism înv. Această
soluție din
urmă este și mai
puțin satisfăcătoare.
Sec. XVI, înv. Pare mai
curînd un
reprezentant indirect de lat.
triumphus, cf. it.
tronfio „mîndru”, germ.
Trumpf, prin
intermediul unor
idiomuri sl. în care s-
ar fi
pierdut nazala; însă
forma intermediară nu ne
apare. Der.
trufie (var.
trufășie), s.f. (
orgoliu,
fală);
trufi (var.
trufăși), vb. refl. (a se mîndri, a se îngîmfa, a se
fuduli);
trufaș, adj. (mîndru,
orgolios,
arogant). Din
rom.
provine bg. din Trans.
trufa (Miklosich,
Bg., 137).