trúfă (-fe),
s.f. – Mîndrie,
fală, îngîmfare, aroganță, trufie. Origine indoielnică. Se consideră în
general (Cihac, II, 708; Roesler 577; Șeineanu,
Semasiol., 209; Densusianu,
Rom., XXXIII, 287; Rosetti, II, 69) că reprezintă gr. τρυφή „
delicii desfătări”;
dar această soluție nu se potrivește nici semantic și nici fonetic; astfel că Tiktin
ajunge să-l considere
drept cultism înv. Această soluție din
urmă este și mai
puțin satisfăcătoare.
Sec. XVI, înv. Pare mai
curînd un reprezentant indirect de lat.
triumphus, cf. it.
tronfio „mîndru”, germ.
Trumpf, prin intermediul unor idiomuri sl. în care s-
ar fi
pierdut nazala; însă
forma intermediară nu ne
apare. Der.
trufie (var.
trufășie), s.f. (orgoliu,
fală);
trufi (var.
trufăși), vb. refl. (a se mîndri, a se îngîmfa, a se
fuduli);
trufaș, adj. (mîndru, orgolios, arogant). Din
rom. provine bg. din Trans.
trufa (Miklosich,
Bg., 137).