lúncă (lúnci),
s.f. –
1. Pădure pe
marginea unui rîu. –
2. Teren inundabil. – Megl.
loncă. Sl.
ląka „
mlaștină” (Miklosich,
Slaw. Elem., 29; Miklosich,
Lexicon, 358; Cihac, II, 178; Byhan 317; Densusianu,
GS,
VI, 362), cf. v. slov.
lonka, bg.
lăka „
vale”, sb., cr.
luka, slov.
lôka.
Semantismul este
normal, cf. și lat.
palus ›
pădure. Pare
inutilă ipoteza unui *
lanka preromanic (Hubschmidt,
Praeromanica, 39-49; cf. Lahovary 332). – Der.
luncet, s.n. (Munt.,
pădure la
malul rîului);
luncos, adj. (se
zice despre terenuri mlăștinoase, de
lîngă apă). Cf.
prelucă.