cóif (cóifuri),
s.n. –
Cască, coif. Lat. tîrzie
cofea (
Diez, I, 148;
Diez,
Gramm., I, 172; Pușcariu 393; REW 2024;
DAR),
probabil în
legătură cu
cofă; cf. it.
(s)cuffia, fr.
coiffe, prov.
coifa, sp.
(es)cofia,
port.
coifa. Cf. și
scufie.
Unii cercetători pun la
îndoială această der. și
consideră cuvîntul ca neol. (Cihac, II, 697;
lipsește în
Candrea-
Dens.).
Apare din
sec. XVI. – Der.
încoifa, vb. (a pune coif).