definiția căcat definiție dex

CĂCÁT

s. v. excrement, fecale.

CĂCÁT,

căcáți, s.m. Excrement, fecale. (din lat. cacatus; cf. căca)

căcát (căcáți),

s.m. – Rahat, excrement. Lat. cacatus, cf. căca. – Der. căcățiș, s.n. (fleac, nimic).

căcát

(excrement) s. m. / (fleac) s. n., pl. căcáți / căcáturi

căcát

(excrement) s. m. / (fleac) s. n., pl. căcáți / căcáturi

căcat

, căcați I s.m. (vulg.) 1. materii fecale. 2. persoană cu o conduită abominabilă. II. s.n. pl. căcaturi 1. fleacuri; lucruri de calitate inferioară. III interj. ei, aș!

căcat

, căcați I s.m. (vulg.) 1. materii fecale. 2. persoană cu o conduită abominabilă. II. s.n. pl. căcaturi 1. fleacuri; lucruri de calitate inferioară. III interj. ei, aș!

a (se) face de baftă / de basm /

(eufem.) de cacao / de căcat (vulg.) expr. a (se) compromite; a se face de râs.

a căca steagul

expr. (vulg.) a se afla într-o mare încurcătură; a avea necazuri mari.

a se căca împrăștiat

expr. (vulg.) 1. a avea diaree. 2. a minți, a susține lucruri neadevărate. 3. a speria.

a se căca pe el

expr. (vulg.) 1. a defeca în chiloți / în izmene etc. 2. a se grozăvi, a se lăuda. 3. a minți, a duce cu vorba. 4. a se speria.

CĂCÁ

vb. v. defeca, ieși.

CĂCÁ,

cac, vb. I. Intranz. (câteodată și tranz.) și refl. A defeca (2). (meglenorom., macedorom. cac, istrorom. cąc; < lat. cacāre (Pușcariu); cf. it. cacare, prov., sp., port., cat. cagar, fr. chier; din rom. sunt deriv. bg. (po)kakam (= căca) și ngr. kakarándza (= excrement))

căcá (các, át),

vb. – A defeca. – Mr., megl. cac, istr. cǫc. Lat. cacāre (Pușcariu 247; REW 1443; Candrea-Dens., 206; DAR); cf. it. cacare, prov., sp., port. cagar, fr. chier. Se folosește în formă refl., uneori tranzitiv trans. Cf. căcat. Der. caca, adv., adj. (rahat, murdărie, cuvînt infantil), cf. Iordan, BF, VI, 150; căcăcios, adj. (fricos, care face pe el); căcăfrică, s.m. (leneș; laș); căcălău, s.n. (belșug, cantitate mare, grămadă); căcănar, s.m. (latrinar); căcănărie, s.f. (meseria de latrinar); căcăniu, adj. (de culoarea frunzelor moarte); căcărează, s.f. (excrement de oaie, capră, iepure, șobolan, cu formă caracteristică ovoidală), care presupune un anterior *căcărea (cf. it. cacherello) cu suf. -ză (Densusianu, Bausteine, 477), căcăreza, vb. (a defeca); căcări, vb. (a avea diaree; a alinta); căcărie, s.f. (toane, nazuri); căcător, adj. (care provoacă diaree); căcăstoare, s.f. (closet); căcătură, s.f. (defecare); căcău, s.m. (cioară albastră, Coracius garrula); căcîcea, s.m. (căcăcios); cîca, adj. și adv. (murdar, spurcat, cuvînt infantil); cîcă, s.f. (muci, murdărie, femeie murdară). Din rom. derivă bg. (po)kakam „a defeca” (Capidan, Raporturile, 233), și ngr. (sarak.) kakarandza „excrement” (Hoeg 123), pe care Meyer, Neugr. St., IV, 50, îl derivă eronat din it. cacare, cu suf. -anza.

căca

, cac (pop., vulg.) I. v.t. a murdări cu materii fecale. II. a defeca.