țac
, interj. –
Imită zgomotul produs de
pocnet sau de
țăcănit. – Var.
țaca-(țaca), țanc. Creație expresivă, cf.
tac, toc, tic. – Der.
țăcăni, vb. (a
pocni, a
păcăni, a
răpăi, a
ciocăni), cf.
tăcăni, clănțăni;
țăcăneală, s.f. (
lovituri cadențate; Arg., forcfeci);
țăcănitură (var.
țăcăraie), s.f. (
țăcănit);
țăcănit, s.n. (
zornăit,
pocnet).
Legătura acestor cuvinte cu sb., cr.
ciknuti „a
foșni” (Cihac, II, 428; Conev 95) este
îndoielnică.
Țaclă (var.
țaglă, țiglă), s.f. (Trans., vîrf de
săgeată;
par,
băț,
ciomag;
frigăruie de
lemn)
aparține aceleiași intenții expresive, cf.
cioaclă față de
cioc;
numele i se
datorează zgomotului de
lovire produs de vîrf la
izbirea de un
obstacol.
Legătura cu germ.
Zacke, mag.
csak (Cihac, II, 534; Scriban) nu este
probabilă. – Der.
înțigla (var.
înțegla, înțigli), vb. (a
scoate vîrful; a
înfige; a
înțepa);
înțiglat, adj. (
ascuțit,
înfipt;
picant,
acerb,
înțepător;
acut, cu
ton înalt);
țiglă (var.
țîclă(u), țiclău), s.f. și n. (
culme,
pisc), în Mold. și Trans. (după Philippide, II, 738, în
legătură cu
alb.
tsikëlë, care pare să
provină din
rom.; după Lacea,
Dacor., III, 747, din mag.
szikla „
turn”);
țăcălău, s.n. (
turmă mică), a
cărui explicație nu este
clară;
țingălău (var.
țîngălău, Olt.
țîcărău), s.n. (
clopoțel), cu
infix nazal (după
Candrea, în
legătură cu sb.
cingara, mag.
csengo);
țîngăni, vb. (a
răsuna), var. a lui
zăngăni;
țiglean (var.
țiglete, țîclete), s.m. (
pițigoi,
Parus maior),
numit așa din
cauza timbrului ascuțit al
glasului său (după Cihac, II, 525, din mag.
cinke);
țoangă, s.f. (Trans.,
clopoțel);
țuclău (var.
țîclău), s.n. (Mold., vîrf,
culme);
țuglui (var.
țuclui), s.n. (Mold., vîrf,
culme) prin
contaminare cu
țugui;
țăcălie, s.f. (
cioc,
barbișon), cf.
cioc (după Lacea,
Dacor., III, 748, din mag.
szakáll). – Cf.
țanc, țigău, țicni, țugui.