tămîie,
s.f. –
1. Substanță rășinoasă,
oliban. –
2. Lingușire. –
3. (Arg.)
Plictiseală, urît,
lehamite. – Var.
Banat tămîńe. Mr.
θimnamă, megl.
tămǫnă. Gr. θυμιάμα (Miklosich,
Fremdw., 133; Roesler 577; Murnu 54; REW 8722, prin
intermediul lat.
thymiama (Tiktin)
probabil trecut la *
thym(i)anea (
Candrea), cf. v.
sard.
timangia (Azlori 322), logud.
timanza, v. fr.
timoine. Der.
directă din gr., sau din sl.
timijanŭ, cf. bg., slov.
temjan, sb., cr.
tamjan, mag.
tömjén (Cihac, II, 400; Conev 109), nu este
posibilă fonetic. Der.
tămîier, s.m. (
ienupăr, Iuniperus
communis);
tămîier, s.n. (
vas de tămîiat);
tămîierniță, s.f. (
vas de tămîiat);
tămîietoare, s.f. (
vas de tămîiat,
femeie care tămîiază,
bocitoare);
tămîioară, s.f. (
violetă,
Viola Jooi,
Viola odorata);
tămîios, adj. (cu
gust aromat;
parfumat,
muscat);
tămîioasă, s.f. (
viță de
vie care
produce struguri aromați;
vin muscat);
tămîiță, s.f. (
plantă,
Chenopodium ambrosioides; Ch.
botrys);
tămîia, vb. (a răspîndi
fum de tămîie; a
linguși);
tămîiat, adj. (
afumat cu tămîie;
cherchelit,
băut);
tămîietor, s.m. (
lingușitor).