haidúc (haidúci),
s.m. –
1. Soldat de
infanterie din
armata ungară. –
2. (Trans.)
Paznic,
vardist. –
3. Om în
afara legii care se
ocupa cu
jaful, mai cu
seamă ca
protest împotriva dominației străine sau a
nedreptății sociale,
îndeosebi în
perioada de la sfîrșitul
sec. XVIII și
începutul sec.
următor. Mag.
hajdú, pl.
hajdúk (Cihac, II, 503), de unde și tc.
haydud „
muncitor ungur”.
Poate să fi
intrat în
rom. prin tc. (Lokotsch 781; Ronzevalle 82) sau sl. (Miklosich,
Slaw. Elem., 51;
DAR;
dar. cf. Berneker), cf. bg., sb.
hajduk „tîlhar”,
alb.
hajdut (din tc.),
rus.
gaiduk. – Der.
haiducesc, adj. (de haiduc);
haiducește, adv. (ca
haiducii);
haiducie, s.f. (
viață sau
îndeletnicire de haiduc);
haiducime, s.f. (
ceată de
haiduci);
haiduci, vb. (a
duce viață de haiduc).