definiția ghin definiție dex

GHIN,

ghinuri, s.n. 1. Daltă cu tăiș semicircular, folosită de dogari și rotari. 2. Cuțit cu lama curbată în formă de unghie, cu care se cioplește lemnul (în timpul sculptării lui). 3. Cazma îndoită pe amândouă laturile. – Et. nec.

GHIN

s. (TEHN.) 1. (reg.) scoabă. (~ al rotarului, dulgherului.) 2. semen. (~ pentru tăierea copcilor în gheață.)

ghin

s. n., pl. ghínuri

GHIN ~uri

n. 1) Daltă cu lama semicirculară, folosită în rotărie. 2) Cuțit cu lama curbată cu care se scobește lemnul. 3) Hârleț cu părțile laterale îndoite. /Orig. nec.

ghin (ghínuri),

s.n. – 1. Sapă, cazma. – 2. Daltă. Origine incertă, dar probabil expresivă. Pare pînă la un punct formație paralelă lui cioc; este identică lui gin, s.n. (burghiu, sfredel). – Der. ghinărar, s.n. (daltă); ghinț, s.n. (calapod, formă), numit astfel probabil datorită vîrfului său, cf. cioc; ghinui, vb. (Trans., a ciopli cu tesla); ghionoi, s.n. (tîrnăcop); ghionoaie, s.f. (ciocănitoare, Picus maior, Picus minor), cf. celălalt nume, ciocănitoare, de la ciocan (identitatea cu ghionoi „tîrnăcop”, deși evidentă și semnalată încă de către Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 282, nu a fost admisă; după Tiktin, aflat în legătură cu gaură; Cihac, I, 119, se gîndește la sl. žlŭtŭ „blond”, sb., cr. žunja „blond”; Philippide, II, 714 propune o legătură cu alb. gjon „cucuvea”; cf. DAR și Pușcariu, Lr., 265; DAR se gîndește la posibilitatea unei rădăcini expresive, dar se referă mai curînd la intenția de a reproduce strigătul păsării; iar după Scriban, trebuie plecat de la vioi „ager”; nici una din aceste sugestii nu este convingătoare); ghiont, s.n. (brînci, lovitură cu cotul); (în)ghionti, vb. (a împinge; a da ghionturi, a da pumni); ghiontuială, s.f. (ghiont); ghiold, s.n. (ghiont), pare a rezulta dintr-o încrucișare a lui ghiont cu bold (DAR); (în)ghioldi, vb. (a împinge); ghioldiș, adv. (pieziș).