smídă (-de),
s.f. –
1. Hățiș, desiș de
pădure tînără. –
2. Despădurire,
pădure tăiată. Origine necunoscută. Nu este probabilă der. din sl.
sviteti „a
scăpăra, a fulgera” (Cihac, II, 338,
îl interpretează ca „
pădure incendiată de trăsnet”). Cu atît mai
puțin convingătoare este explicația bazată pe ngr. σημύδα „
mesteacăn” (Bogrea,
Dacor., III, 736; cf. Scriban). Nu e
sigur dacă-i
vorba de un cuvînt identic cu cel anterior;
poate are legătură cu
smirdar. – Der.
smidărie, s.f. (Trans., desime);
smidos, adj. (
des, dens).