scăpărá (-ápăr, -át),
vb. –
1. A
scoate foc din
cremene. –
2. A
scoate scîntei. –
3. A
străluci, a
sclipi scurt. – Mr.
ascapir, ascăpirare, megl.
scapir, scăpirari. Origine îndoielnică.
Ar putea fi lat. *
excapŭlāre „a pune în libertate”, cf. it.
scapolare „a
elibera” (REW 2955) și de
aici ngr. σϰαπουλίξω, sb.
skapulati, cu același sens, cf. calabr.
scapulare „a
elibera”. Semantismul este
ușor de explicat,
deși a scăpăra este la
propriu „a
scoate scîntei”. Totuși, fonetismul din
dialecte se
opune acestei ipoteze. Celelalte explicații sînt insuficiente: din gr. στράπτειν „a
face raze” (Cihac, II, 695); din lat.
caperāre „a se încreți” (Tiktin; cf. împotrivă REW 1624b);
pus în legătură cu
alb.
škrep (Meyer 408; Philippide, I, 265; Rosetti, II, 122). Der.
scăpărămînt, s.n. (ceea ce e necesar pentru a
face foc), se folosește mai
ales la pl.;
scăpărător, adj. (fulgerător);
scăpărătoare, s.f. (
cremene,
amnar);
scăpărătură, s.f. (
sclipire, scînteiere,
licărire).