pogón (pogoáne),
s.n. –
Măsură agrară,
egală cu 5011,79 m
2. – Megl.
pogon. Sl.
pogonŭ, de la
pogoniti „a
mîna boii”, însemna la
început întinderea pe care o
arau doi boi într-o
zi, cf. sp.
arada, yugada, yunta (Miklosich,
Slaw. Elem., 37; Cihac, II, 124; Conev 70), cf. bg.
pogon. – Der.
pogonărit, s.n. (impozit pe
vii,
creat de Dabija în 1662, suprimat tot de el în 1664, reintrodus de
Nicolae Mavrocordat (1714), și din
nou desființat in 1744. În 1803 valora
doi taleri de fiecare
pogon;
pogonar (var.
pogonaș, pogonici), s.m. (Mold., ziler care
lucra într-o
vie);
pogonesc, adj. (Mold., care formează o
bucată întreagă de un
pogon);
pogoni, vb. (înv., a
goni), din sl.
pogoniti;
pogonici, s.m. (Trans.,
persoană care
mînă vitele), cf. Miklosich,
Slaw. Elem., 36.
Pogonici este și
numele care se dă
ariciului în unele cîntece de
copii; după Diculescu,
Elementele, 493,
ar fi cuvînt diferit, din gr. πώγων „
barbă”,
părere nu
foarte convingătoare.