piéz (piézi),
s.m. –
1. (Înv.)
Picior. –
2. (În expresia
în piez) În curmeziș,
peste. – Var.
chezi, cheji. Mr.
peză „
glumă”. Lat.
pĕdem (Pușchilă,
Anuar de Geografie, II (1911), 159; Pușcariu,
Dacor., I, 415; Scriban,
Arhiva, XXIX, 49; Drăganu,
Dacor., II, 611; Pușcariu,
Lr., 199), cf. REW 6439. Sensul de „
picior”,
propriu tututor der. romanice, există și în
rom., cf.
va grăi omului cuvinte bune, și le va grăi cu hiclenșug, de-l va batjocoi, adică va grăi peste piezi (Îndreptarea
Legii); unde
peste piezi stă în
locul expresiei actuale
peste picior, cf. fr.
par-dessus la jambe (Tiktin
traduce rău această exprimare,
cum că
ar însemna „a vorbi cu
dublu înțeles”). Pentru a
înțelege evoluția semantică, trebuie să
pornim de la
ideea banală, că
ziua cuiva
ar fi
bună sau rea după
cum iese din
casă cu
piciorul drept sau cu cel
stîng înainte; de
aici în piezi „după
cum iese bine sau
rău, nesigur”;
în piezi buni „cu
piciorul drept, sub auspicii
bune”;
în piezi răi „
fără noroc, în
ceas rău”. Var.
cheji, s.m. pl. (Mold., dispoziție,
chef,
stare de
spirit) este normală fonetic și semantic. Der.
pieziș, adv. (în curmeziș);
împiezișat, adj. (întretăiat,
oblic);
piază, s.f. (
șansă,
noroc, dispoziție,
chef,
gust), sing. refăcut după pl.
piezi;
piezos, adj. (nefericit, de
rău augur; nenorocit,
fără noroc).