năruí (-uésc, năruít),
vb. –
1. A
cădea, a se
prăbuși. –
2. A se
ruina. Origine suspectă. Pare să fie în
loc de
noroi „a se
umple de
noroi”,
caz în care sensul primitiv
ar fi cel de „a
egala”, cf. megl.
muruiés „a nivela
solul pardosit”. Cf. și fraze ca
au murit mulți oameni, cît nu-i puteau îngropa, și-i aruncau prin gropi de-i năruiau (Neculce) sau
năruiau munții în mînă de-i făcea țărînă (
Creangă), unde sensurile glosate mai
sus nu
par să se potrivească (în
primul ex. se
poate înțelege „a nivela” sau „a acoperi cu pămînt”,
iar în al doilea, „a fărîmița”). Der. din sl.
rinati „a
împinge” (Cihac, II, 305), din sl.
nyrąti „a se scufunda” (Scriban) sau din lat.
ruere (Tiktin) nu pare posibilă. – Der.
năruială, s.f. (
prăbușire a unui
zid);
năruitură, s.f. (
ruină).