léle
s.f. –
1. Denumire care se dă
mătușilor,
surorilor mai
mari și, în
general,
tuturor femeilor,
dar să nu fie bătrîne. –
2. Titlu pe care uneori
îl dă îndrăgostitul
tinerei căreia îi
face curte. –
3. Femeie stricată, desfrînată. – Mr.
lele, lală,
mod de adresare pentru
unchi sau văr. Creație expresivă din limbajul
copiilor (
DAR;
Iordan,
BF, IX, 150),
comună unui
mare număr de idiomuri: cf. gr. λαλά „bunică”, λαλᾶς „bunic”,
alb.
lala „
mătușă”,
lale „
unchi”,
ljaljë „
titlu de curtoazie, în
general”; tc.
lela „doamnă”,
lolo „prostituată”; sl. (bg.)
lĕlja „
mătușă”, bg.
lelĕk „
unchi”; genov.
lalla „
mătușă”; sp.
lela „doamnă; stăpînă”. E
puțin probabilă der. din sl., susținută de Miklosich,
Slaw. Elem., 28; Cihac, II, 169; și Conev 58; și mai
puțin chiar cea din
numele Leila (Roesler 597). Este un cuvînt de
uz comun (ALR, I, 164). Der.
lelică, lică, leliță, s.f. (dim. al lui
lele);
lea, s.f. (haplologie din
lelea), se folosește numai cu
numele propriu, cf. bg.
le, ljo „exclamație pentru a se
adresa unei
femei”;
leică, s.f. (dim. de la
lele), cu suf. -
că, cf.
maică, sau
direct din sl., cf. bg.
lĕlka „
cumnată”, rut.
leljka „
mătușă”. – Din
rom. pare a proveni țig.
lele (Wlislocki 100).