harám (harámuri),
s.n. –
1. Lucru obținut
fără muncă,
pleașcă,
dar (mai
ales în expresia
de haram, gratis, pe degeaba). –
2. Beneficiu ilicit. –
3. Mîrțoagă,
gloabă. – Mr.
harame. V. sb.
haran „gratuit”; de la
har „
grație”. În
general se
pleacă de la tc.
haram „lucru interzis” (Roesler 606; Șeineanu, II, 207; Lokotsch 819;
DAR), însă
prezența cuvîntului sb. în
sec. XIV (Daničič, III, 572) exclude această
ipoteză.
Graur,
BL, IV, 87, încearcă să explice ultima întrebuințare prin tc.
haram „
brav”, care nu pare
clar; în realitate, semantismul este normal, cf.
de bogdaproste, de pomană, pentru a
desemna obiecte de
proastă calitate. Tc.
poate să fi influențat în privința sensului 2. Der.
harancă, s.f. (
femeie rea);
harangiu, s.m. (
om crud,
fără suflet);
haramin, s.m. (
bandit, tîlhar), din tc.
harami (Șeineanu, II, 208; Berneker 377), cf. mr.
harami, bg.
haramija, sb.
haràmija, mag.
haramja;
haramină, s.f. (tîlhar;
țigan);
haramlîc, s.n. (
găleată);
haramgiu, s.m. (trișor);
haramgioaică, s.f. (
femeie care trișează);
harambașa, s.m. (
căpitan de
haiduci), din tc.
haram bași;
harambașie, s.f. (funcția de
căpitan de
haiduci).