haidúc (haidúci),
s.m. –
1. Soldat de
infanterie din armata ungară. –
2. (Trans.) Paznic, vardist. –
3. Om în
afara legii care se ocupa cu
jaful, mai cu
seamă ca protest împotriva dominației
străine sau a nedreptății sociale, îndeosebi în perioada de la sfîrșitul
sec. XVIII și începutul
sec. următor. Mag.
hajdú, pl.
hajdúk (Cihac, II, 503), de unde și tc.
haydud „muncitor
ungur”.
Poate să fi intrat în
rom. prin tc. (Lokotsch 781; Ronzevalle 82) sau sl. (Miklosich,
Slaw. Elem., 51;
DAR;
dar. cf. Berneker), cf. bg., sb.
hajduk „tîlhar”,
alb.
hajdut (din tc.),
rus.
gaiduk. – Der.
haiducesc, adj. (de
haiduc);
haiducește, adv. (ca
haiducii);
haiducie, s.f. (viață sau îndeletnicire de
haiduc);
haiducime, s.f. (
ceată de haiduci);
haiduci, vb. (a
duce viață de
haiduc).