fúlger (fúlgere),
s.n. –
1. Fenomen atmosferic care constă într-o
descărcare electrică luminoasă produsă
între doi nori. –
2. Străfulgerare,
scăpărare. –
3. Varietate de
cucută (Cuscuta epithymum). – Mr. (
sfulgu). Lat.
fŭlgĕr, în
loc de
fŭlgur,
formă atestată (Pușcariu 666; Candrea-Dens., 669; Densusianu,
Hlr., 137; REW 3555;
DAR;
Graur,
R. phil., 1937, 273), cf. it. (
folgore), prov.
folzer, fr.
foudre. Cuvîntul mr.
cere un lat. *
fŭlgus. Der.
fulgera, vb. (a
produce fulgere), din lat.
fulgerare (Pușcariu 667; Candrea-Dens., 671; REW 3556;
DAR), cf. it.
fulgorare (‹ lat.
fulgurare);
sfulgera, vb. (a
produce fulgere), probabil var. a cuvîntului anterior (după Candrea-Dens., 673, de la un lat. *
exfŭlgerāre);
străfulgera, vb. (a
produce fulgere);
fulgerat, s.n. (pulsație, înțepătură;
boală nedeterminată a
vitelor);
fulgerat, adv. (rapid, ca
fulgerul);
fulgerător, adj. (
iute ca
fulgerul);
fulgerătoare, s.f. pl. (
Banat,
zilele de la 16 la 18
ianuarie, numite și
Cercovii de iarnă);
fulgerătură, s.f. (
fulger; înțepătură;
epilepsie);
sfulgerătură, s.f. (
boală a
mieilor);
fulgerește, adv. (rapid).