fuiór (fuioáre),
s.n. –
1. Mănunchi de cînepă sau de
lînă gata de
tors. –
2. Cînepă în
general. – Mr., megl.
ful’or. Origine incertă. Probabil din lat.
fŏliola, dim. de la
fŏlium „
foaie”. Rezultatul normal,
fuioară, conservat în Mold., a
fost înlocuit de un sing. analogic, format pe
baza pl. Semantismul pare a se explica, fie prin
forma caracteristică a
sculului sau
fuiorului, fie prin sensul de „ghirlandă”
atestat pentru lat.
folia, cf. sp.
copo. Această
ipoteză pare de
preferat der. din lat. *
folliolus, de la
follis (Pușcariu 664 și
Conv. lit., XXXV, 821; Pușcariu,
ZRPh., XXVII, 742; Candrea-Dens., 616;
Pascu, I, 86; REW 3421;
DAR; Densusianu,
GS, II, 317; Rosetti, I, 167), al
cărui semantism este dificil de explicat, cel
puțin tot atît
cît cel al
ipotezei anterioare. Scriban propune *
fŭnĭolus, în
loc de
fŭnĭcŭlus, care
ar lăsa fără explicație
formele dialectale.