cúrge (-g, cúrs),
vb. –
1. A se prelinge o
masă lichidă. –
2. A
pluti. –
3. A
produce, a
cauza. –
4. A se
vărsa (un rîu). –
5. A
ieși, a supura o secreție din
corp. –
6. A se revărsa, a da pe dinafară. –
7. A
pierde lichid un
vas. –
8. A
veni în
număr mare. –
9. A se răspîndi. –
10. A se dezvolta. –
11. A
trece (
timpul), a se scurge (
timpul). –
12. A decurge, a proveni. –
13. A
cădea, a se împrăștia. –
14. A recădea. –
15. A circula (sîngele). De la vb.
a cure, modificat după un
întreg grup de
verbe care au o
formă identică la
part.
trecut și la perf. simplu:
curg a
fost refăcut după
curs, ca
mers, șters, ung, sting, împung, dreg, etc. (după Pușcariu 455;
DAR și Pușcariu,
Lr., 22, numai prin analogie cu
merg și pentru a evita omonimia de la
prezent cu
cur; cf. Hasdeu,
Cuv. din Bătrîni, I, 421; Candrea-Dens., 457). Fundamental are aceleași sensuri cu
cure,
dar se aplică numai
maselor lichide sau
obiectelor imateriale; prin urmare
lipsește sensul de „a
fugi, a
alerga”,
propriu lui
cure. – Der.
curgător, adj. (care
curge; fluid);
cursător, adj. (înv., curgător);
decurge, vb. (a proveni), format din fr.
découler de la
couler;
decurs, s.n. (transcurs);
scurge, vb. (a
vărsa; a goli; a prelinge; a se
vărsa un rîu; a
trece timpul), care reprezintă, prin intermediul lui
a scure și cu aceeași modificare ca
curge, lat.
excŭrrĕre (Candrea-Dens., 461; Candrea);
incurge, vb. (a invada, a
face o incursiune , a
pătrunde), cuvînt literar folosit în Trans., format după modelul lat.
incŭrrĕre.