curá (-r, -át),
vb. –
1. A curăța. –
2. A despăduri, a defrișa. –
3. A
desface coaja, pielița. –
4. A
scoate, a elimina, a expulza. –
5. A
elibera, a da
drumul, a
slobozi. –
6. A dezvinovăți, a
absolvi de
vină. – Mr.
curare „a curăța”. Lat.
curāre (Candrea-Dens., 451; Tiktin,
Archiv., CXXXIII, 120;
Pascu, I, 73; REW 2412;
DAR); cf. ven.
curare „a curăța un
pui”, fr.
curer, cat.
escurar. Este dublet al lui
cura, vb. (a îngriji un
bolnav). Este posibil,
cum presupune DAR (cf.
Cortés 127), ca
termenul rom. să fi
ajuns să se
confunde cu lat.
colare „a
strecura, a curăța un
lichid”, al
cărui rezultat trebuia să fie identic. – Der.
curat, s.n. (dezghiocatul
porumbului);
curătoare, s.f. (placentă, la
vacă;
vas de
lemn,
blid);
curat, adj. (dezghiocat,
desfăcut, defrișat,
eliberat;
iertat; curățit;
lipsit de murdărie,
pur;
autentic, veritabil,
adevărat;
senin,
clar, neprihănit,
pur; inocent,
drept, sincer,
fidel,
leal;
sigur, exact);
curăți, vb. (a înlătura murdăria, a
spăla; a defrișa, a despăduri; a da
drumul, a
elibera; a elimina, a expulza; a purifica; a
vindeca; a
despuia; refl., a
pierde totul, a rămîne
fără un
sfanț; fam., a
muri, a da ortu
popii; fam., a
fura, a șmangli; a da un purgativ; a
spăla de
păcate, a
salva, a
izbăvi, a purifica; refl., a se justifica, a se dezvinovăți);
necurăți, vb. (a
trăi în
păcat);
curățitor, adj. (care curăță; purificator);
curățitură, s.f. (curățare de coajă, pieliță, etc.;
gunoi; resturi);
curățiciune, s.f. (înv., puritate);
curăție, s.f. (curăție; puritate; neprihănire, nevinovăție; purificare; integritate, lealitate,
cinste), cuvînt
puțin înv.;
necurăție, s.f. (murdărie;
păcat, faptă rea;
patimă condamnabilă;
viciu; menstruație);
curățenie, s.f. (calitatea de a fi curat; puritate; neprihănire; menstruație; purgativ;
cinste, corectitudine; Arg., catastrofă);
necurățenie, s.f. (murdărie; excrement);
curătură, s.f. (curățare de coajă, pieliță, etc.;
teren desțelenit; coji curățate;
frunze uscate;
pleavă, ciuruială);
curățitoare, s.f. (
sită,
ciur).
Curat, mr., megl.
curat, istr.
curǫt,
ar putea fi și reprezentant
direct al lat.
curatus (
Pascu, I, 73; Densusianu,
GS, III, 443), sau al lat.
colatus (Pușcariu 457;
ZRPh., XXVII, 738; REW 2035a).
Prima ipoteză este mai probabilă și este suficientă, cf. calabr.
curare „a
spăla pînza”, comel.
kuratu „
piele argăsită” (Tagliavini,
Arch. Rom., X, 132). Din
rom. provine
săs.
curat(ich) „curat”. Pentru
curătură, Candrea-Dens., 452 propune și o der.
directă din
latină.