báftă (báfte),
s.f. –
Noroc, succes. Tc.
baht (Popescu-Ciocănel 14;
DAR; Ronzevalle 48), care a
trecut în țig.
batch (Miklosich,
Zig., 172; Wlislocki 72). În
rom. pare a fi intrat prin intermediul țig. (
Graur 124;
Graur,
Notes, IV, 196; Juilland 157) și consideră o
nuanță de vulgaritate; cu toate că este un cuvînt
foarte folosit în limbajul
comun,
apare rareori în literatură. Din tc. provin și ngr. βάχτ,
alb.
baft, bg., sb.
bacht. – Stamati folosește de mai
multe ori cuvîntul
baftă, cu sensul de „
gură,
cioc”; nu
cunoaștem rațiunea acestei întrebuințări, care nu
apare la
alt autor și pe care nu o
găsim în dicționare. – Der.
băftos, adj. (norocos).