alámă (alắmuri),
s.f. – Aliaj de
cupru și
zinc. Ngr. μάλαμα „
aur”, de unde mr.
malamă, amálomă „
aur”,
alb.
malamë „
aur”. Schimbarea fonetică și semantică este
curioasă. Pare a fi
vorba de o etimologie populară, datorată confuziei
între aur și alamă (
foarte folosită
odinioară în ornamentație, de ex. în lucrările de marchetărie). Analogia care se
impune între alamă și
aramă ar putea explica schimbarea de accent. De
asemenea trebuie să se fi
produs o despărțire la *μ’ἄλαμα,
înțeles ca un
presupus *μὲ ἄλαμα „ cu
aur” (aceeași
pierdere a lui μ inițial în ngr. μασάμαυα ›
aramafta, formulă de imprecație, cf. N.
Grămadă,
Codrul Cosminului, IV, 309). Lambrior 373, Hasdeu 674 și
DAR pleacă de la it.
lama › sb.
lama „
tinichea”; Densusianu,
Rom., XXXIII, 273,
pleacă de la ngr. λάμα,
iar Körting 5406 de la lat.
lamina,
ipoteză abandonată. Der.
alămar, s.m.;
alămărie, s.f.;
alămat, alămit, adj. (
bătut cu
cuie de alamă);
alămiu, adj.