saiá (saiéle),
s.f. –
1. Pînză
groasă de
bumbac cu țesătură
rară. –
2. Îmbrăcăminte din saia. –
3. Gard, împrejmuire de
zăbrele pentru
țarc. –
4. Ață de însăilat. Tc.
saya (Cihac, II, 694; Șeineanu, II, 307; Lokotsch 1778; Conev 80; Ronzevalle 105). Dicționarele
disting trei cuvinte diferite:
saia „
gard”, din tc.
saya ‹ mgr. σαγία, cf. it.
saia, sp.
sayo, bg., sb.
saja (Tiktin);
saia „
gard”, din tc.
saya ‹ per.
saye „
umbră” (Șeineanu); și
saia „
ață de însăilat”, de origine necunoscută pentru majoritatea cercetătorilor,
legat de Cihac, II, 324, cu un „a
săi” „a însăila”, neatestat, din sl.
šiti, šiją „a
coase”, care pare dificil fonetic. Este de
presupus că
cele trei accepții provin din aceeași
idee comună de „țesătură
rară”. Din pl.
saiele s-a reconstituit un sing.
săială ›
sailă, s.f. (
ață de însăilat),
deși schimbarea de accent
apare rar (după Scriban, din germ.
Seil „
funie”); și de
aici însăila (var.
înseila), vb. (a
coase rar), pe care Scriban,
Arhiva, 1923, 284,
îl derivă din mag.
szál „
fir”, și Drăganu,
Dacor., V, 368, din mag.
szélelni „a întări
marginea” din
szél „
margine”;
însăilătură, s.f. (saia). Pentru sematism cf.
perdea.
Saiac (var.
și(i)ac), s.n. (
dimie), din tc.
șayak, cf. ngr. σαγιάϰι, bg.
šaek, sb.
šajak, este un der. de la același cuvînt.