dăbălăzá (-zéz, -át),
vb. –
1. (Refl., Trans) A se
bosumfla. –
2. A
slăbi, a da
drumul. –
3. A extenua, a
obosi, a epuiza. – Var.
dălăbăză, dăbăla, dăbila, dăula, de(h)ula, decula. Origine expresivă.
Primul sens
indică prezența sl.
lobŭza „
buză”;
dar tratamentul var. se explică numai printr-o interpretare expresivă (cf. Candrea, Scriban). După Cihac, II, 89, din sl.
debĕlati, dificil din
punct de
vedere semantic. Philippide,
Principii, 140, interpretează pe
dăbălăzat ca
deszălăba. REW 2941 (după Pușcariu)
îl explică pe
dăula prin lat.
debilis; și Cihac, II, 93, interpretează var. trans.
decula prin
pol.
kulawić „a șchiopăta”. Der.
dăbălat, adj. (despre
buze sau
urechi;
căzut;
supărat; îmbufnat);
dabilă (var.
dabulă, dabălă), s.f. (
gloabă, mîrțoagă;
dare,
bir;
femeie rotofeie, durdulie), pentru a
cărui evoluție semantică cf.
gloabă;
dăbilar, s.m. (perceptor, strîngător de dări). După Candrea și Scriban,
dabilă s-
ar explica prin mag.
debella „
femeie înaltă”.
Graur,
BL, II, 145,
pleacă de la țig.
dabul- „futuere”, și în
BL, IV, 77, de la tc.
dabul „
femeie grasă”;
ipoteză puțin probabilă, deoarece cuvîntul circulă numai în Mold. și Trans., unde
împrumuturile din tc. sînt
rare, și fiindcă nu ține
seama de celelalte sensuri
ale cuvîntului
rom.