căpățînă (căpățấni),
s.f. –
1. Cap despărțit de trunchi. –
2. Cap,
doxă, inteligență. –
3. Cap,
parte mai
groasă a unui
obiect. –
4. Craniu,
hîrcă. –
5. Bulb,
ceapă. –
6. Căpățînă de
zahăr. –
7. Butuc de
roată. – Mr.
căpățînă, megl.
căptsǫnă. Origine incertă. Se consideră ca der. de la lat. *
capĭtῑna, de la
caput (Pușcariu 275; Candrea-Dens., 239;
DAR), format pe
baza modelului lui
morticina, cf.
alb.
kaptinë; este însă evident că sensul de „
cap de
mort” sau „craniu” nu
poate fi primitiv. Este
vorba mai
curînd de un der. expresiv de la
cap, ca
ierbotină, de la
iarbă, cf.
bolbotină, foloștină. – Der.
căpățînos, adj. (cu
capul mare;
prost, netot; încăpățînat, căpos);
încăpățîna, vb. (a se îndîrji);
descăpățîna, vb. (a
tăia capul). Din
rom.
vine bg.
kăpăcin (Capidan,
Raporturile, 227) și posibil și
alb.