arámă
s.f. –
1. Cupru. –
2. Fel,
soi;
fire,
natură. – Mr.
aramă. Lat. *
aramen,
formă pop. asimilată de la
aeramen (Diez,
Gramm., I, 5; Candrea,
Éléments, 61; Pușcariu 107; Candrea-Dens., 73;
DAR; Rosetti, I, 65); cf.
alb.
rëm, it.
rame (piem., engad.
aram), fr.
airain (‹ v. fr.
arain), v. prov., cat.
aram, v. sp.
arambre,
port.
arame. Sensul 2 se explică prin
obiceiul vechi de a
bate monede de aramă, suflate cu un
strat de
argint sau de
aur; prin folosință
începea să se
ivească fondul de aramă, trădînd calitatea
proastă a monedei. Der.
arăma, vb. (a arămi);
arămar, s.m. (căldărar);
arămărie, s.f. (căldărărie);
arămeasă, s.f. (
vas de aramă);
arămi, vb. (a acoperi cu un
strat de aramă);
arămie, s.f. (
căldare de aramă), pe care
DAR îl derivă de la bg., sb.
aranija „
ceaun”,
cuvinte care provin mai probabil din
rom.;
arămioară, s.f. (înv., monedă de aramă);
arămiu, adj. (de culoarea
aramei);
arămos, adj. (
bogat în
cupru).