s.n. 1. Faptul de a fi primitiv, starea a ceea ce este primitiv; perioadă primitivă; primitivitate. 2. Tendință în creația spirituală de a conserva sau resuscita calitățile operelor create în primele faze ale dezvoltării societății, manifestată în evul mediu și în epoca modernă. – Din fr. primitivisme.
n. 1) Caracter primitiv. 2) Lipsă de cultură; stare de înapoiere. 3) (în sec. XIX-XX) Tendință în artă constând în adoptarea normelor preconizate în perioada primitivă a culturii. /<fr. primitivisme
s.n. 1. Caracter primitiv; primitivitate. 2. Școală în pictură care, din atenție pentru fond, înlătură tot ce e adăugat de civilizație sub pretextul de a descoperi autenticitatea naturii în simplitatea ei originară; imitarea cu bună știință a „primitivilor” (3) [în DN]. 3. Falsă naivitate sau simularea naivității în creația literar-artistică. [< fr. primitivisme].
s. n. 1. caracter primitiv; primitivitate. 2. denumire dată oricărei tendințe de a căuta căi sau modele într-o cultură mai puțin evoluată din trecut. ♢ școală de pictură care, din atenție pentru fond, înlătură tot ce e adăugat de civilizație; imitarea cu bună știință a „primitivilor” (I, 3). 3. falsă naivitate sau simularea naivității în creația literar-artistică. (< fr. primitivisme)