năruí (-uésc, năruít),
vb. –
1. A
cădea, a se
prăbuși. –
2. A se
ruina.
Origine suspectă. Pare să fie în
loc de
noroi „a se
umple de
noroi”,
caz în care
sensul primitiv ar fi cel de „a
egala”, cf. megl.
muruiés „a
nivela solul pardosit”. Cf. și
fraze ca
au murit mulți oameni, cît nu-i puteau îngropa, și-i aruncau prin gropi de-i năruiau (Neculce) sau
năruiau munții în mînă de-i făcea țărînă (
Creangă), unde
sensurile glosate mai
sus nu
par să se
potrivească (în
primul ex. se
poate înțelege „a
nivela” sau „a
acoperi cu pămînt”,
iar în al
doilea, „a fărîmița”). Der. din sl.
rinati „a
împinge” (Cihac, II, 305), din sl.
nyrąti „a se
scufunda” (Scriban) sau din lat.
ruere (Tiktin) nu pare
posibilă. – Der.
năruială, s.f. (
prăbușire a unui
zid);
năruitură, s.f. (
ruină).