lucesc, vb. IV. Intranz. 1. A răspândi lumină; a străluci, a lumina. 2. A sclipi din cauza luminii; a scânteia. ♦ (Despre ochi) A avea o strălucire deosebită, exprimând o emoție, o dorință etc. 3. Fig. (Despre idei, sentimente) A apărea în mod brusc sau pentru scurt timp. ♦ A se remarca prin calități deosebite. – Lat. *lucire (= lucere).
vb. 1. a străluci. (Un metal care ~.) 2. v. lumina. 3. v. sclipi. 4. v. sclipi. 5. v. străluci.
pers. 3 ~éște intranz. 1) (despre surse de lumină, corpuri) A răspândi lumină; a arde; a lumina. 2) A avea luciu, reflectând emanația unei surse de lumină. 3) fig. (despre lucruri) A părea că luminează (din cauza curățeniei); a sclipi; a străluci. 4) fig. (despre ochi) A avea o strălucire deosebită (din cauza unei emoții puternice); a scânteia; a sclipi. 5) fig. (despre idei, gânduri) A apărea pentru scurt timp în minte. /<lat. lucire
vb. – A străluci. – Mr. luțescu, luțire, istr. (rezluțescu). Lat. lucῑre, var. a lui lucĕre (Densusianu, Lr., 147; Pușcariu 988; Candrea-Dens., 1009; REW 5136); cf. prov., port. luzir, v. fr. luisir (fr. luire), sp. lucir. – Der. luciu, adj. (strălucitor; lustruit); luciu, s.n. (strălucire; sclipire; suprafață lustruită sau netedă) deverbal, a cărui întîlnire cu sl. lučĭ „lumină”, sb., cr., slov. luč „lumină” pare întîmplătoare; luceală, s.f. (înv., luciu); lucioară, s.f. (varietate de pere); lucios, adj. (lucitor, strălucitor, neted); lucitor, adj. (strălucitor). – Der. neol. lucid, adj., din fr. lucide; luciditate, s.f., din fr. lucidité; translucid, adj., din fr. translucide; luciolă, s.f. (licurici), din it. lucciola, împrumut literar al romantismului, fără circulație reală. – Cf. lucoare, lumină, străluci, luced.
(I) lucii, adj., (II) luciuri, s.n. I. Adj. 1. (Despre obiecte) Care răsfrânge razele de lumină, care lucește (1); lucitor, lucios. 2. Cu lustru1, lustruit; neted; p. ext. alunecos. ♢ Expr. Sărăcie lucie = sărăcie mare; mizerie. (Adverbial) Sărac luciu = foarte sărac. ♦ Lipsit de obstacole, neted; deschis. 3. (Despre terenuri, drumuri etc.) Acoperit de gheață; lunecos. II. S.n. Aspect al suprafeței unui solid, datorit reflexiei luminii; suprafață strălucitoare a unor obiecte care răsfrâng razele de lumină. ♦ Fig. Strălucire, splendoare. ♦ Lustru. – Din luci (derivat regresiv).
adj. v. lucios, lucitor, scânteietor, sclipitor, strălucit, strălucitor.
s. lustru, strălucire, (înv.) perdaf. (~ unei suprafețe.)
1) Care lucește; lucios; lucitor. 2) Care a fost lustruit; cu lustru. ♢ Sărăcie ~e sărăcie mare; mizerie. [Sil. -ciu] /v. a luci
n. Suprafață strălucitoare a unor obiecte; suprafață foarte netedă; lustru. ~l apei. ♢ A da ~ parchetului a face să strălucească parchetul. /v. a luci