ghiúj (ghiúji),
s.m. – Bătrîn
decrepit,
ramolit. – Var.
ghij, ghijan, ghijoi, ghijoc, bijog, bijoagă, ghijoagă. Probabil din sl. *
gązĭ „
creangă subțire”, cf.
gînj.
Semantismul se
explică prin
ideea de „
îndoit,
curbat”, cf.
gînjia „a
îndoi”,
gînjui „a
răsuci”;
fonetismul pare a
indica un
împrumut de dată
ulterioară lui
gînj, cf.
rus.
guž „
răchită”;
dezvoltarea vocalică,
așa ca în
ghegă ›
ghioagă,
ghin ›
ghionoi,
chirăi ›
chiorăi, etc.
Alb.
ǵüš „
bunic” (Meyer 143; Philippide, II, 714;
DAR)
provine din
aceeași sursă, sau
poate din
rom. După
părerea lui Hasdeu,
Col. lui Traian, 1876, 1, este
vorba de un
dacic *
ghiuga; după Popescu-
Ciocănel, 31,
ar trebui plecat de la
per.
ghauz „
curtezană”, a
cărui legătură nu se
înțelege;
iar după Lahovary 330,
avem a
face cu un cuvînt
anterior indoeurop.
Legătură cu
hîj, s.m. (Mold., ghiuj), și
vîj(oi), s.m. (Trans., ghiuj), nu este
clară.