alúnă (-ne),
s.f. –
Fructul alunului. – Mr.
allună, istr.
alure. Lat. *
abĕllona, de la
abĕllāna (Pușcariu 70;
Candrea-
Dens., 51; REW 17;
DAR). Din
forma normală provin it.
avellana, v. fr.
avelaine, sp.
avellana, cat.
vellana, astur.
ablana,
port.
avella; prin
forma incertă se
explică tarent.
alońę, prov.
aulona, lion.
alonn.
Pentru fonetism, cf. și Meyer-Lübke,
Dacor., III, 643. Der.
alun, s.m.,
formație regresivă, ca
prună-prun,
dudă-dud etc.;
aluna, vb. (a
căsca ochii, a se
holba);
alunar, s.m. (
aluniș;
rozătoare, pîrș;
pasăre,
gaiță de
munte;
luna iulie), al
cărui ultim sens constituie o
coincidență curioasă cu ngr. ἀλωνάρις „
iulie” din gr. ἀλωνεύομαι (Pușcariu 70);
dar prezența lui -
u-
arată că
imaginația pop., luînd acest cuvînt din ngr., l-a
asociat cu
familia lui
alună;
alunel, s.n. (
dans popular);
aluniș, s.n. (
desiș de
aluni);
alunească, s.f. (
dans de
nuntă),
confuzie cu
nunească;
aluniu, adj. (de
culoarea alunei).
Aluniță (var.
alunică, alunea), s.f.,
considerat de
DAR drept dim. de la
alună, a
fost apoi semnalat de Pușcariu,
Dacor., I, 225 (cf. REW 19 și Puscariu,
Lr., I, 17),
drept der. al bg.
lunica „
aluniță”, de la
luna „
lună”. Ca în alte
cazuri,
contrariul pare mai
sigur,
căci bg.
lunica nu este
suficient pentru a
explica cuvîntul
rom. și var.
sale. Cf.,
totuși, tc.
aluné „
aluniță”,
citat de Popescu-
Ciocănel, 11.