flecí (-césc, -ít),
vb. – A
mărunți, a
zdrobi, a
terciui; a
reduce un
corp solid la o
masă inconsistentă. – Var.
fleciui, flecui. Creație expresivă, făcînd
parte din
aceeași familie și corespunzînd
aceleiași intenții ca
fleașc; cf. și lat.
flaccus, flaccidus „
fleșcăit”,
pol.
flaczeć „a
fleșcăi” (după Cihac, II, 110,
pol.
ar fi
etimonul cuvîntului
rom.). Var.
flecui are și
sensul de „a
murdări, a
umple de
noroi”, care
derivă în
mod evident din cel
primar;
totuși,
DAR îl pune în
legătură cu germ.
flecken, cu care are în
comun numai intenția expresivă. Cu
schimbare de suf. s-a
obținut var.
flecni, vb. (Trans., a
închega; a
bate, a
face praf; a
îmbăta),
ale cărui sensuri pleacă toate de la acela de „a se
înmuia”, cf.
fleșcăi. A
dat naștere la o
lungă serie de der.
expresivi, a
căror idee comună este
cea de „
obiect fără consistență”. Der.
fleac, s.n. (
bagatelă,
nimicuri;
moft), a
cărui origine expresivă nu
ridică probleme (cf.
Iordan,
BF, II, 174),
trebuie să fi
desemnat la
început fie un „cuvînt
fără consistență” fie un
obiect flasc cum ar fi o cîrpă
nefolositoare sau o
fructă zdrobită, cf.
semantismul sp.
papandujo. Totuși,
DAR îl pune în
legătură cu germ.
Fleck „
petic” (plecînd de la o
confuzie cu
flec, cf.
aici); Körting 3804 și Loewe 57
pleacă de la lat.
flaccus, cf. Giuglea,
Dacor., III, 1090 și REW 3343;
iar Scriban
propune o
relație cu rut.
fljak care pare der. din
rom. Este cuvînt
identic cu
felegă, s.f. (cîrpă), cf. rut.
felegi „
zdrențe” (după Tiktin și
DAR, rut. este
etimonul cuvîntului
rom.);
peletic, s.n. (
pensulă de
olar), cf.
Iordan,
BF, II, 186;
felegos, adj. (
zdrențuros). – Der.
flecar, adj. (
vorbăreț,
palavragiu), cf. sl.
flekavŭ „bîlbîit”, tot
formație expresivă (după Cihac, II, 109,
rom.
provine din sl.);
flecări, vb. (a
sta la
taifas, a
pălăvrăgi);
flecărie, s.f. (bîrfă,
vorbă de
clacă);
flecăti, vb. (Trans., a
pălăvrăgi);
flecăros, adj. (
palavragiu);
flecușteț, adj. (
nimic,
bagatelă);
fleoancă (var.
fleancă, flioancă, fleoarcă, fleoarță, fleandură, fleanță, fle(a)ură, fulendriță, loandră, moleandră), s.f. (cîrpă;
gură,
cioc,
limbă;
femeie ușoară),
pentru ale cărei asociații semantice cf.
Iordan,
BF, II, 167-72;
fle(o)ncă(n)i, vb. (a
pălăvrăgi);
fle(o)ncăneală (var.
fle(o)ncănitură), s.f. (bîrfă,
vorbă de
clacă);
flencău s.m. „
băiat,
tînăr” prin
încrucișare cu
flăcău, cf.
trăncău și, în
general,
paralelismul cu der. lui
tranc;
fleace, s.f. (
noroi,
glod);
fleciu, adj. (
flasc,
zdrobit,
moale,
stricat);
flencheș, adj. (cu
coarnele căzute);
flenduros, adj. (zdrețuros);
fleng (var.
flenc), adj. (cu
urechile căzute);
flențoi, adj. (
zdrențăros);
fleorțotină, s.f. (
prostituată);
fleoș, adj. (
moale,
flasc);
fleuri, vb. (Trans.,
pălăvrăgi);
fleros, adj. (Trans.,
palavragiu);
tranca-fleanca, interj. (
exprimă ideea de
flecăreală);
fleț, adj. (
tont,
prost);
nătăfleț, adj. (
tont). În
general, și cu
excepția articolului citat al lui
Iordan, toate
cuvintele menționate aici se
consideră că
fac parte din
familii diferite.
Fleandură este
pus de
obicei în
legătură cu germ. (
săs.)
flander „
zdrențuros” (Borcea 186;
DAR), sau cu sl. (sb.,
ceh.)
flandra „
prostituată” (Cihac, II, 109;
DAR),
cuvinte care au la
bază numele de
Flandes, cf.
ceh.
flandra,
pol.
fladra „pînză” (Daničič, III, 60); însă
istoria acestor cuvinte este
neclară și Miklosich,
Fremdw., 88 și
Wander., 15
consideră că sb.,
pol., rut.
flandra provin din
rom. Este
vorba mai
curînd de o
rădăcină comună expresivă.
Fleoarță, de
origine necunoscută pentru DAR,
ar avea
legătură cu
săs.
Flärre „
ruptură”, după Drăganu,
Dacor., V, 273 și
ar fi
identic cu
fleură, după
același autor, pe cînd Cihac, II, 660, pune în
legătură acest cuvînt cu ngr. φλύαρος „
palavragiu”; Bogrea,
Dacor., I, 258,
îl consideră ca un
rezultat al
încrucișării lui
flaut cu
fluer, sau al lat.
flabrum „
șuier al
vîntului”.