vînt (-turi),
s.n. –
1. Deplasare pe orizontală a unei
mase de
aer. –
2. Aer. –
3. Aruncătură, efort sau impuls pentru a
arunca. –
4. Împingere, ghiont. – Mr.
vimtu, megl.
vint, istr.
vintu. Lat.
ventus (Pușcariu 1897; REW 9212), cf. vegl.
viant, it.,
port.
vento, prov., fr., cat.
vent, sp.
viento. – Der.
vîntăraie, s.f. (vînt
mare,
vijelie);
vîntos, adj. (cu vînt);
vîntoasă, s.f. (vînt
mare,
vijelie; stafie,
iele), în Mold. și Trans.;
vîntoaică, s.f. (
vijelie);
vîntui, vb. (a înnebuni, a
zăpăci; a șuiera), în Mold. datorat
credinței despre puterea malefică a anumitor vînturi, cf.
vîntoasă;
vînturel, s.m. (
gaie, Falco tinnunculus);
vînturos, adj. (cu vînt, furtunos);
vîntura, vb. (a
alege boabele de grîu; a
supune la vînt, a ventila; a împrăștia, a
risipi, a ciurui, a
scutura; a examina; a
cutreiera, a
umbla de colo colo), mr.
vintur(are), der. intern. sau din lat.
ventĭlāre (Diez,
Gramm., I, 619), vulg.
ventŭlāre (Tiktin;
Pascu, I, 185; Candrea;
Graur,
Rom., L, 508);
vîntură-lume (var.
vîntură-țară), s.m. (aventurier, vagabond);
vînturător, adj. (aventurier,
pribeag);
vînturătoare (var. Trans.
vînturașcă), s.f. (
mașină de
treierat);
svînturat(ic), s.m. (aventurier; amărît, nenorocit), la care sensul al doilea, folosit de scriitorii romantici,
traduce it.
sventurato (după Densusianu,
Hlr., 167 și Pușcariu 1946, de la un lat. *
exventŭlāre);
svînta, vb. (a aerisi, a
usca la vînt; a muștrului, a
bate), mr.
azvimtur(are), megl.
izvintar(ari), der. intern sau,
poate, de la un lat. *
exventāre (Pușcariu 1945), cf. calabr.
sbentare;
avînta, vb. (a mînui, a învîrti amenințător; a
repezi, a da impuls; a lansa, a zvîrli; refl., a se
arunca, a se
ridica, a se exalta);
avînt, s.n. (impuls; însuflețire, elan), deverbal. – Din
rom. provine ngr. σβουντονρίζω (Murnu 40; Ramondo,
Arch. glott. it., XXXII, 82).