sóră (-suróri),
s.f. –
Persoană de
sex feminin considerată în raport cu
copiii acelorași
părinți. – Var. înv.
sor rar suroră. Mr.
sor(ă), megl.
soră. Lat.
soror (Pușcariu 1608; REW 8102), cf. vegl.
saur, v. it.
suora (calabr.
suora, sora, sorura), sard., prov.
sorre, fr.
soeur, cat., sp., v.
port.
sor. Uz general (
ALR, I, 163). Rezultatul normal
sor, a
fost adaptat posterior la decl. s.f.,
dar se mai folosește în Trans. de V. și în anumite expresii,
cum ar fi
sor cu frate, s.m. (
plantă, Melampyrum nemorosum),
sor(u)-mea, sor(u)-ta, sor(u)-sa. Pentru pl. imparisilabic, cf. și
noră, om. Der.
sorică, s.f. (Maram., Bucov., sora mai
mică);
surată (mr.
surata), s.f. (soră de suflet; soră,
titlu de prietenie;
prietenă,
camaradă), format ca
fîrtat, v.
aici (de la un lat. *
sororiāta ‹
sororiāre, după
Pascu, I, 158; legătura cu sl.
sestra ›
posestrima, sugerată de Candrea, nu prezintă
interes);
surăție, s.f. (frăție de suflet);
însurăți vb. refl. (a se înfrăți: a
lega prietenie);
surioară, s.f. (dim. de la soră);
însorări, vb. (Mold., a
asocia, a
uni două gospodării țărănești). Din
rom. provine mag.
szúráta (Candrea,
Elemente, 409; Edelspacher 23).