clácă (clắci),
s.f. –
1. (Înv.) Prestație feudală,
muncă neplătită pe care
iobagul era obligat să o
facă în
folosul stăpînului. –
2. Muncă voluntară, care se
face de
obicei între vecini, spontan și gratuit, cu caracter de reciprocitate. Se
face în
general pentru
muncile cîmpului, pentru construcții și,
între femei, pentru treburile gospodărești, și se termină de
obicei printr-o
petrecere, cu băuturi și
jocuri de societate. Sl.
tlaka „serviciu feudal” (Cihac, II, 416; Conev 66); cf. sb., cr., slov.,
ceh.
tlaka „serviciu”,
pol.
tłoska „
muncă voluntară”, rut.
kljaka, al
cărui fonetism
indică un
împrumut din
rom. (Miklosich,
Wander., 21; Candrea,
Elemente, 407). Cf.
toloacă. – Der.
clăcui, vb. (a organiza sau a participa la o clacă,
muncă voluntară);
clăcaș, s.m. (înv., birnic; care ia
parte la o clacă);
clăcășesc, adj. (de clăcași).