vreá (vreáu, vrut),
vb. –
1. A dori, a fi
decis să, a avea voința de a. –
2. A pretinde, a
cere. –
3. A
permite. –
4. A trata, a întreprinde. – Var. I
vreu, vroi, voi, I pl.
vrem, voim, inf.
v(r)oi. Mr.
voi, vrută, vreare, istr.
voi. Lat.
volĕre,
forma vulgară în
loc de
velle (Diez, I, 448; Cihac, I, 319; Pușcariu 1920; REW 9180), cf. it.
volere, prov., cat.
voler, fr.
vouloir. Pentru evoluția
formelor, cf. Candrea,
Éléments, 45 și Tiktin; despre folosirea ca auxiliar al viitorului, cf.
va. La pierderea lui
r în tema
prezentului și a inf. au contribuit analogia cu
voie „voință”, simultan cu poziția
slabă a cons. la I *
vo(r)iu ›
voi ca *
ceriu ›
cei (cerere),
pier ›
piei (pieire) etc. Der.
vrere, s.f. (voință);
vrută, s.f. (dorință,
gust);
vruță, s.f. (nepoftită;
codoașă), probabil de la
vruți,
dacă acest cuvînt a
avut vreodată sensul de „
iubit” ca în sp. (după
Iordan,
BF, II, 194, de origine expresivă);
voință (var.
vroință), s.f. (
vrere);
bunăvoință, s.f. (intenție
bună);
reavoință, s.f. (intenție rea);
voitor, adj. (care dorește, care voiește);
binevoitor, adj. (
bine intenționat);
răuvoitor, adj. (
rău intenționat). – Cf.
votru.