vîrf (-furi),
s.n. –
1. Partea cea mai
înaltă a unui lucru. –
2. Capăt, extremitate. –
3. Pisc,
culme. –
4. Ac,
partea ascuțită a unui lucru. –
5. Moment crucial, intensitate maximă. – Var. înv.
vîrh, vîrv, și der. Megl.
vrău. Sl.
vrŭchŭ (Miklosich,
Lexicon, 78; Cihac, II, 448; Conev 39), cf. bg.
vrăh, ceh.
vrch. – Der.
vîrhovnic, s.m. (
șef, conducător), înv., din sl.
vrŭhovĭnikŭ;
vîrfar, s.n. (țăpoi, furcoi);
vîrfare, s.f. (
culme,
pisc; Olt.,
panglică la codițe), din bg.
vrăhari (Candrea);
vîrfelnic, s.m. (personalitate), formație artificială
puțin folosită;
vîrfui, vb. (a
face vîrf; a termina un
stog; a
scoate vîrf; a
umple ochi, în exces);
învîrfui, vb. (a
umple, a
încărca excesiv). Cf.
vîrșe, covîrși, obîrșie, sfîrși.