tîrg (-guri),
s.n. –
1. Loc întins într-o localitate unde se vînd
vite, cereale,
lemne etc.,
obor. –
2. Contract,
afacere încheiată. –
3. Piață,
hală. –
4. Oraș, orășel. –
5. Tranzacție, vînzare-
cumpărare. –
6. Învoială,
înțelegere, discuție,
sume date și primite. Sl.
trŭgŭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 401; Conev 77), cf.
rus.
torg „
obor”,
alb.
treg. Legătura cu un preromanic *
terg (Lozovan,
ZRPh., LXXXIII, 128 și 134) este posibilă,
dar nu pare suficient documentată.
Prima organizare administrativă a tîrgurilor este
cea a lui Alexandru Lăpușneanu, în 1561. Der.
tîrgar, s.m. (înv.,
zaraf, bancher; Trans., cumpărător, client);
tîrgoveț, s.m. (orășean, locuitor al
orașului), din sl.
trŭgovĭcĭ;
tîrgoveață, s.f. (orășeancă);
tîrgoveți, vb. refl. (a se
face orășean);
tîrgui, vb. (a
cumpăra; refl., a se tocmi, a discuta
prețul; înv., a
cădea la învoială), din sl.
trŭgovati;
tîrguială, s.f. (învoială; cumpărătură). De
aici și
Tîrgoviște, numele unui
oraș,
vechea capitală a Munteniei, cf. bg.
tèrgovište, și expresia
gură de Tîrgoviște „
gură-rea”, pe care Weigand,
Jb., XVI, 76, o interpretează
greșit pornind de la înțelesul
Tîrgoviște „tîrg în
general”, cf. Tiktin; e
sigur că acest cuvînt se folosea
înainte ca
nume comun,
dar la
fel de
clar este că expresia se datorează reputației de care se
bucurau femeile din
orașul cu același
nume.