strămuráre (-ắri),
s.f. –
Băț lung și
ascuțit,
prăjină cu vîrf de
fier. – Var.
strămur(ariță), străminare. Mr.
strimurare, strimulare, megl.
strămulari. Lat. *
stimulāria, de la
stimulāre „a incita” (Tiktin; REW 8261; Capidan 276; Candrea; cf. Cihac, I, 265). Var.
strămur pare să reprezinte lat.
stimulus; Tiktin
crede că este o
formă artificială, latinistă;
dar nu există indicii că
strămur ar putea fi
calc latinizant al lui
stimulus.
Alb.
strumullar provine din
rom. (Capidan,
Dacor., VII, 152). – Der.
strămura, vb. (a înțepa, a excita; Bucov., a
amenința).